Istoria depresie – de la misticism la știință

Istoria depresie – de la misticism la știință

Conceptul depresiei a avut o evoluție impresionantă de-a lungul istoriei umane, trecând de la misticism la știință. De-a lungul timpului, oamenii au încercat să înțeleagă această patologie care afecta sănătatea și funcționarea indivizilor și să găsească diverse terapii.

Odată cu dezvoltarea psihologiei și psihiatriei moderne, depresia a început să fie înțeleasă ca o tulburare mentală tratabilă, determinată de o combinație de factori biologici, psihologici și sociali, nu o consecință a slăbiciunii umane.

Depresia în epoca antică

În al doilea mileniu î.Hr. în Mesopotamia, când au apărut primele mențiuni despre depresie, această era considerată o afecțiune spirituală cauzată de posedarea demonică. Conceptul a existat la greci, romani, babilonieni, chinezi și egipteni, patologia fiind adesea ‘tratată’ prin violență fizică și înfometare [1-2].

Depresia a fost un partener, tăcut și nedorit, ce a însoțit omenirea în evoluția ei marcând existențe și stârnind polemici științifice. Hipocrate (foto mai sus) o  atribuia, în teoria sa despre umori, bilei negre, care întunecă spiritul și-l face melancolic. Medicul persan Rhazes (865-925 d.Hr.) a fost printre primii specialiști care a considerat că bolile mintale provin din creier și a recomandat o formă de terapie comportamentală [3].

Depresia în Evul Mediu

O perioada marcată de influența religiei, a adus o regresie în opinia publică cu privire la afecțiunile mintale, fiind atribuite din nou diavolului, demonilor sau vrăjitoarelor, pacienții psihiatrici fiind supuși la exorcizări, înecare, ardere sau izolare în aziluri. 

În Evul Mediu, simptomele melancolice erau numite „acedia” și erau asociate cu lenea care reprezenta un păcat. Baza umorală și fizică a bolii era încă asumată. Totuși, oamenii au început să se întrebe mai mult ce vină aveau bolnavii pentru suferința lor. Această întrebare a supraviețuit, adesea în mod subtil, în era modernă a depresiei.

Acedia diferă de depresia modernă deoarece nu implica dispoziție scăzută sau melancolie, nici tipul de convingeri negative despre sine, cum ar fi vinovăția și rușinea. Acedia este negativă în felul său, dar este o negativitate a absenței.

Depresia în Renaștere

În perioada Renașterii (sec. XVI și XVII), au apărut justificările naturale pentru bolile psihiatrice, fiind discutate cauzele sociale și psihologice ale depresiei (sărăcia, frica și singurătatea) si posibile tratamente precum dieta, exercițiile fizice, călătoriile, purgativele, sângerările, ierburile și terapia prin muzică.

“Anatomia melancoliei”, publicată pentru prima dată în 1621, este una din lucrările de bază pe subiect, la limita dintre știință și predică, este un ghid pentru depășirea „melancoliei”, precursorul ideii noastre moderne de depresie.

Depresia în Iluminism

În Iluminism (sec. XVIII și XIX), depresia a fost considerată o slăbiciune ereditară a temperamentului, persoanele afectate fiind adesea evitate sau închise. 

Tratamentele din această perioadă includeau exercițiile fizice, dieta, muzica, medicamentele, imersiunea în apă și o formă timpurie de terapie cu electroșocuri.

Teorii psihologice și modelul medical al tulburărilor mintale

Secolul XIX a prezentat începutul teoriei psihodinamice și psihanalizei. Sigmund Freud, cea mai cunoscută personalitate din domeniul psihologiei, a descris melancolia ca fiind un răspuns la pierderea reală (ex. moartea) sau simbolică (ex. eșecul), subliniind rolul psihanalizei în rezolvarea aceste conflicte inconștiente.

Anii 30

În anii 1930 a apărut primul medicament antidepresiv al secolului XX – amfetamina. A fost dezvoltată inițial pentru tratamentul astmului și al febrei fânului, s-a dovedit utilă în depresia ușoară, în special anhedonie. In anii ‘30-40, peste un milion de comprimate de amfetamină erau consumate zilnic în Statele Unite, pentru ameliorarea stării de spirit și pentru scăderea în greutate. Consumul a dus la abuz care s-a răspândit rapid, ceea ce a dus la declinul utilizării acesteia pentru tratarea depresiei [6].

Anii 50

Anii 1950 au reprezentat începutul tratamentului medicamentos al depresiei, debutând cu folosirea unui medicament pentru tuberculoză – proniazidul – care ameliora starea de spirit a pacienților, dar prezenta toxicitate hepatica semnificative. 

Tratamentul a evoluat de la antidepresive triciclice (adesea cu efecte secundare grave), la inhibitori selectivi ai recaptării serotoninei și, mai apoi, la antidepresive atipice. Mai mult, terapia cognitiv-comportamentală a apărut că alternativă în gestionarea depresiei [2].

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, căutarea de medicamente antimalarie a condus la sinteza clorpromazinei, substanta ce prezinta calități antihistaminice puternice, în special sedare și reducerea anxietății. În 1957, un compus înrudit chimic, imipramina, s-a dovedit util la pacienții cu depresie, mai apoi fiind inventați alți antidepresivi triciclici.

Anii 60-70

Anii ‘60 și ‘70 au fost marcați de primele teorii cognitive ale depresiei. Aaron Beck a propus că modul în care oamenii interpretează evenimentele negative contribuie la depresie [2].

În anii 1970, a apărut modelul medical al tulburărilor mintale, care a sugerat o cauză fiziologică – ce include genetica, chimia creierului, hormonii și anatomia creierului –, ceea ce a dus la dezvoltarea tratamentului medicamentos [2].

O schimbare majoră în tratamentul depresiei a avut loc odată cu dezvoltarea inhibitorilor selectivi ai recaptării serotoninei, agenți cu mai puține efecte adverse și de sedare ca predecesorii lor. 

Anii 90

În anii 1990, au fost dezvoltați mai mulți inhibitori dubli ai recaptării norepinefrinei și serotoninei [6].

• Lobotomia – intervenție chirurgicale prin care se elimina lobul prefrontal al creierului, pentru a ‘calma’ persoanele afectate –, a fost folosită adesea la începutul secolului XX. Lobotomiile duceau la schimbări de personalitate, pierderea capacității de luare a deciziilor, o judecată deficitară și, uneori, moarte [5].
• Terapia electroconvulsivă, care constă în aplicarea unui șoc electric la nivelul scalpului pentru a induce o criză, a fost, de asemenea, utilizată uneori pentru pacienții cu depresie.
• Carl Jung, o personalitate simbolica în psihologie, descria depresia ca pe o manifestare a unui conflict interior mai profund și o întrerupere a procesului de individualizare. El credea că depresia apare în urma unei deconectări profunde între sinele conștient și inconștient, în special în contextul existenței conflictelor nerezolvate sau aspectelor reprimate ale sinelui. Din punctul său de vedere, depresia reprezintă o ocazie pentru conștientizare de sine și creștere personală.

Depresia in Secolul 21

În prezent, depresia reprezintă una dintre cele mai prevalente patologii, devenind o adevărată pandemie. Povara în creștere a afecțiunilor cronice, printre care și depresia, rezultă dintr-o nepotrivire evolutivă între mediile umane din trecut și modul de viață din zilele noastre. 

De asemenea, creșterea inegalității și a singurătății, alături de modificări ale stilului de viață precum sedentarismul, dieta nepotrivită, izolarea socială contribuie fiecare la o sănătate fizică și psihică precară, ducând la diverse afecțiuni psihologice.

Tratamentele și abordarea asupra depresiei au prezentat o evoluție semnificativă, îmbunătățind viața pacienților afectați de depresie. În zilele noastre, tratamentul recomandat include atât medicația, cât și psihoterapia, alături de modificarea factorilor de viață, pentru o abordare cuprinzătoare și integrativă, care vizează nu doar simptomele, ci și cauzele afecțiunii. Acest model ajută la restabilirea echilibrului emoțional și psihologic, promovând o recuperare mai durabilă și o calitate mai bună a vieții.

Concluzii

Probabil că o dată cu evoluția speciei umane, când a apărut pentru prima dată dorința, nevoia de a avea, a poseda, a fii, s-a născut instantaneu, la celălalt pol al binomului, pierderea, teama de a pierde ceea ce ai, ceea ce ești sau poate chiar din conflictul între ceea ce nu ai dar ai vrea să ai, ceea ce nu ești dar ai vrea să fii. 

Depresia, simptom sau sindrom devine o mască sub care stă ascunsă pierderea. Indiferent dacă această pierdere este a unei relații semnificative, a unei poziții sociale, a unor abilități funcționale, sau bunuri materiale masca are aceeași structură, care îl schimbă radical pe purtătorul ei îndepărtându-l de scena vieții.

Referințe

1. Reynolds EH, Wilson JV. Depression and anxiety in Babylon. J R Soc Med. 2013 Dec;106(12):478-81. doi: 10.1177/0141076813486262. Epub 2013 May 28. PMID: 23759889; 
2. Schimelpfening, N. (n.d.). When were the earliest accounts of depression?. Verywell Mind. 
3. Tabatabaei SM, Jafari-Mehdiabad A. Rhazes’ pioneer viewpoints about psychiatry, neurology and neuroscience. J Med Ethics Hist Med. 2020 Dec 12;13:21. doi: 10.18502/jmehm.v13i21.4863. 
4. Kemp S, Williams K. Demonic possession and mental disorder in medieval and early modern Europe. Psychol Med. 1987 Feb;17(1):21-9. doi: 10.1017/s0033291700012940.
5. Torkildsen Ø. Lessons to be learnt from the history of lobotomy. Tidsskr Nor Laegeforen. 2022 Dec 12;142(18). English, Norwegian. doi: 10.4045/tidsskr.22.0505. 
6. https://www.psychiatrist.com/jcp/depression-epidemiology-treatment-evolution/